"Înainte şi după fugă"

„ACESTA ESTE UN SPECTACOL DESPRE REFUGIAŢI, DAR NU PENTRU REFUGIAŢI”

Refugiaţii nu trebuie priviţi ca o povară pentru societate, ci trebuie acceptaţi ca persoane ce pot contribui la creşterea bunăstării comunităţii gazdă.

Diana MAHU, studentă la anul II a Departamentului Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării,
Dumitru MAXIM, Profesorul cursului Mass-media şi refugiaţii,Magistru în Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Istoria celor cinci persoane, ajunse refugiate în Republica Moldova, care a servit drept subiect pentru spectatolul „Înainte şi după fugă”, montat la Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chişinău, adună de fiecare dată o sală arhiplină de spectatori. Începînd cu luna decembrie 2004, spectacolul a fost şi urmează să fie demonstrat şi în anul curent în mai multe teatre din Chişinău şi alte localităţi din Moldova.
Piesa a fost scrisă şi montată la solicitarea Reprezentanţei ICNUR în Moldova, iar autorul piesei, binecunoscutul şi apreciatul dramaturg, poet şi jurnalist Dumitru Crudu, a făcut cunoscută tragedia existenţială a acestei categorii de persoane după o lungă informare şi documentare asupra temei date, dar şi a multiplelor întîlniri cu un grup de solicitanţi de azil şi refugiaţi în Moldova.
Eroii spectacolului sunt: o cecencă, un curd, un irakian, o armeancă, care au ajuns în Moldova, şi, alături de ei – chiar un moldovean, profesor din regiunea de est/separatistă a Moldovei, zisă Transnistria, care, puşi faţă în faţă, dar şi în faţa spectatorilor, îşi deapănă fiecare istoria vieţii sale, doar în puţinul răgaz şi puţina linişte de care se tem să se bucure, pentru că sunt departe de a crede în suguranţa zilei de mîiine.
Familii dezbinate, case distruse, sate şi oraşe părăsite, grupuri imense de copii, femei şi bătrîni în lungul şi anevoiosul drum spre o bucată de pîine, spre liniştea de altădată şi, în sfîrşit, instalarea într-un alt colţ de lume – acestea sunt imaginile care se întipăresc în memoria spectatorilor. „Eu nu vreau sa fiu în locul lor...” – se aude o voce în sală. Nici eu, zic, şi sunt sigură că nimeni nu şi-ar dori o viaţă printre străini.
Combinarea jocului scenic cu secvenţele video ce prezentau numeroase grupuri de refugiaţi din diferite regiuni ale lumii, plus fondalul muzical ce a sunat în timpul spectacolului („forte” în timpul secvenţelor video şi „piano” în timpul monologurilor), toate rulate pe decorul alb şi a luminelor multicolore, au sensibilizat ochii actorilor, şi inimele refugiaţilor din sală, dar şi a celorlalţi spectatori – elevi, studenţi şi profesori – care nu se simt ameniniţaţi de pericolul refugiului, deşi sunt conştienţi de existenţa problemei regiunii de est a R.Moldova. Această sensibilitate demonstrează o dată în plus că suntem receptivi la durerile altora şi gata oricînd să întindem o mînă de ajutor. Or, asemenea expresii cum sunt: „Bunicul meu a murit pe drum... bînd apă murdară”, „…şi dacă războiul ăsta n-o să se mai sfîrşească niciodată...”, „sunt orb de un ochi şi văd tot mai rău şi cu al doilea ochi, dar vreau să mă întorc, vreau să-mi văd casa şi copilul rămas de izbelişte...”, nu te pot lăsa indiferent. E adevărat că nu cunoaştem cum e „să dormi în gară”, „pe băncile şcolii” sau „în parc, toamna tîrziu”, dar ştim cît de atrăgătoare e casa părintească în care ne-am petrecut copilăria şi cît de tragic e să nu te poţi întoarce acasă pentru că „nu mai ştiu care e casa mea”, ori “în casa mea locuiesc alţii”.
Svetlana Cîntăreţu, studentă, ni s-a destăinuit după spectacol: „Sunt impresionată. Sincer, nici nu ştiam de existenţa acestor oameni, dar mai ales de factorii ce-i determină să ajungă pe la noi. Spectacolul m-a făcut să-i privesc altfel - ca pe nişte oameni puternici, care nu cedează. Am fost plăcut surprinsă de zborul alb care a încheiat spectacolul, cu toate că a fost una din puţinele mişcări scenice. A fost singura metaforă care m-a făcut să-i asociez, în subconştient, pe aceşti oameni cu păsările – care întotdeauna sunt nevoite să-şi caute ori să-şi facă alte cuiburi”.
Elena Stan, eleva în clasa a VII-a, adăuga: „Am simţit nişte fiori şi o teamă greu de descris. Muzica şi imaginile cu acei oameni, m-au înţepenit în fotoliu, făcîndu-mă să nu-mi iau ochii de la scenă. Aceşti oameni suferă cu adevărat, nu ca noi, care credem că dacă nu ne putem permite anumite lucruri, poate nu chiar de lux, suntem cei mai nefericiţi. În lumea aceasta sunt greutăţi mult mai mari şi oameni prea necăjiţi”.
Refugiaţii-spectatori ne-au spus că le-a plăcut spectacolul, deşi erau mai trişti ca la intrarea în sală – poate că, prin scenele vizionate, au retrăit drama propriilor vieţi? Cu toate acestea, ei nu au uitat să ne şi zâmbească într-un fel trist şi semnificativ: „continuăm să trăim”.
Pentru unii, spectacolul a culminat сu metafora zborului, iar pentru alţii cu o simplă şi dureroasă constatare: „acesta este un spectacol despre refugiaţi, dar nu pentru refugiaţi”.

Din păcate am constatat că viaţa refugiaţilor este deosebit de grea, iar tinerii refugiaţi, care se confruntă cu realitatea dură sunt privaţi de o mulţime de lucruri, în timp ce ar trebui să se bucure la fel ca şi semenii lor.

N.B. Spectacolul va fi tradus în limbile rusă şi engleză pentru a putea fi vizionat de un număr cît mai mare de spectatori.